Studia Antiqua et Archaeologica 31(1): 173-179

DOI: 10.47743/saa-2025-31-1-10

Martin ŠENK

 

ABSTRACT

This article examines the role of the Gallic episcopate in responding to the social and political crises of the fifth century, particularly through the lens of two early synods held in Orange (441) and Vaison (442). While the period was marked by the collapse of Roman administrative structures and the increasing vulnerability of local populations, the Gallic Church – and especially its bishops – began to assume key social functions that had been previously managed by the imperial state. The synodal canons from Orange and Vaison reveal early and systematic efforts by bishops to protect the poor and assert ecclesiastical authority over both spiritual and material realms. In particular, the acts emphasise episcopal responsibility for safeguarding Church property and the rights of the vulnerable, especially through the institution of ecclesiastical asylum. Canon 4 of the Synod of Vaison, which condemns those who withhold bequests to the Church as “murderers of the poor,” illustrates the moral and rhetorical strategies used to legitimise episcopal power. These developments are interpreted within the broader framework of Bischofsherrschaft (or “episcopal rule”) understood as a gradual and context-specific process.

REZUMAT

Prezentul articol investighează rolul episcopatului galic în gestionarea crizelor sociale și politice din secolul al V-lea, cu precădere prin intermediul a două sinoade timpurii desfășurate la Orange (441) și Vaison (442). Într-un context istoric marcat de dezagregarea structurilor administrative romane și de vulnerabilitatea accentuată a comunităților locale, Biserica galică – și, în mod special, corpul episcopal – a început să își asume funcții sociale esențiale, anterior atribuite aparatului statal imperial. Canoanele sinodale de la Orange și Vaison evidențiază eforturi incipiente și sistematice ale episcopilor de a proteja categoriile defavorizate și de a consolida autoritatea ecleziastică asupra domeniilor spirituale și materiale deopotrivă. În mod particular, actele accentuează responsabilitatea episcopală privind ocrotirea patrimoniului bisericesc și garantarea drepturilor celor vulnerabili, mai ales prin instituția azilului ecleziastic. Canonul 4 al Sinodului de la Vaison, care îi denunță pe cei ce refuză transmiterea legatelor către Biserică drept „ucigași ai săracilor”, constituie o ilustrare grăitoare a strategiilor morale și retorice prin care se legitima puterea episcopală. Aceste transformări sunt interpretate în cadrul mai amplu al conceptului de Bischofsherrschaft (sau „domnia episcopală”), înțeles ca un proces gradual și dependent de context.

KEYWORDS

Gaul, migration period, church synods, episcopal rule, Gallic episcopate